O hotărâre judecătorească poate stabili schimbarea locuinței copilului, însă, în practică, părintele se poate lovi de o realitate dură: refuzul categoric al celui mic de a pleca.
Ce trebuie să știi din punct de vedere legal în acest punct?
1. Copilul nu este un bun. El nu poate fi luat cu forța. Nici executorul judecătoresc, nici celălalt părinte nu pot forța minorul să se mute împotriva voinței lui.
2. Dacă executorul constată refuzul copilului, procedura de executare se oprește temporar. Instanța dispune ca minorul să intre într-un program de consiliere psihologică (pe o durată de maximum 3 luni), pentru a fi ajutat de specialiști să proceseze tranziția fără presiune.
3. Părintele care a obținut hotărârea poate cere instanței obligarea celuilalt la plata unor penalități pentru fiecare zi de întârziere (atunci când refuzul predării este din vina părintelui debitor).
Care este soluția?Când instrumentele juridice își ating limitele, soluția este reluarea treptată a relațiilor personale, până când cel mic se simte din nou în siguranță.Adevărul este că un copil nu se „câștigă” niciodată în instanță. Părintele trebuie să dea dovadă, permanent și în orice împrejurări, de implicare, devotament și răbdare, pentru a clădi încrederea fără de care relația părinte-copil este una sortită eșecului.
